nu, știu că nu există fericire, nu e decât un fel de anotimp ciudat uneori, care trece, frivol, printre noi, ceva ce arată a destrămare parcă, de fum, arată ca și cum nu s-ar vedea, doar s-ar simți, seamănând a atingere de vânt, seara, ușoară, pe pielea dezvelită, o fereastră va rămâne deschisă mai mereu spre cerul peste care am vrea să știm că va stăpâni odată cifra aceasta a împlinirii noastre, i se spune pereche, ori doiul cel de toate zilele, cerul pe care în sfârșit, l-am putea crede al nostru sau adormind aproape, cu o veșnică pernă strânsă cu putere în brațe, nu există brațe, nu, nu, nimeni nu-mi strange, nimeni, colivia aceasta din os sau din coaste, în care-mi plimb, către asfințit sau către răsărit când mă-ntorc spre mine, sufletul, nu mă va mângâia decât aerul, în trecerile umbroase pe sub teii abia înverziți de april, nu va veni să-mi întindă mâna, să mă absoarbă din neguri ori din adâncurile unei nesfârșite nopți în care trăiesc de-un amar de ani, eu cu bolile mele, nimeni, eu și durerea, nimeni, așa că știu, nu există, știu că nu, poate mi-e dor câteodată de-un fel de infinit pe care singură l-am ales atunci când am decis să mă nasc, n-ar trebui să mă plâng vreodată, am prins zile în care s-a împărțit norocul, cum zice cântecul, doar că pe-al meu îl tot culeg noaptea, dintre adâncuri, îl tot scriu în obraji, sub ochi, în carne și-n sânge, îl scriu, cu o mână de sus, din acel cer sau din acea noapte care nu se mai sfârșește, care nu se destramă sau nu mai vrea să mijească a zi și-n care o femeie se împlinește ca femeie doar așteptând sau curățindu-și fiecare particulă, spălându-și celulele anilor, câte șase, câte șapte la rând, câte mulți, în așteptarea acelui unic bărbat, aceluia vrednic, aceluia fără de care viața nu vrea să-și ridice draperiile groase, atârnând puternic, a noapte, nu există atingeri, nu există nimic decât un strat de cuvinte moarte între noi, între mine semănând a femeie și cel ce părea a fi el-ul meu, mai potrivit spus, cuvinte omorâte, strânse de grumazuri lungi, întinse, arzând, stârpite în fașă, precum foetușii încarnați între coastele aceleiași femei care eu trebuie că aș fi, cu inima aproape spărgând acest piept neatins, aproape străbătându-mi pielea, cordul, aproape, eclipsând sunetul clopotelor în bătaie, acelea care vieți botezate sau pierdute, vestesc, nu există fericire, e doar un fel de-a spune, e doar o metaforă și aceasta, săracă în expresie, pierdută printre maldăre de cuvinte stâlcite în picioare, zdrobite de călcâiul murdar al celui pe care îl tot aștepți, cu inima ca un vulcan plin de lavă pură, ca o floare cu miere curgând sau ca un izvor spălându-i veșnicele tălpi murdare de sânge și tina prin care te-a aruncat, nu, chiar nu există fericire, cum nu există brațe de bărbat care să mă cuprindă, cum încă nu mi s-a inventat o pereche, cum pietrele de la fereastra mea sunt înalte și se fac pulbere, izbite în mine, nici eu nu sunt vie, dar aș putea, probabil, să trăiesc în razele unei dimineți ivite, dacă ar fi să vină vreodată dimineața, dar pentru asta mai întâi, aș mai vrea încă puțină putere să dărâm, poate, făcându-mă floare, acest intunecat sau uriaș, dinaintea mea, de pietre, munte!